De multe ori în psihoterapie folosesc tehnica externalizării, atât cu copiii cât și cu adulții. În acest articol aș dori să vorbesc despre limbajul externalizării în psihoterapia de familie.
Pentru a înțelege ce e externalizarea e nevoie să înțelegem internalizarea. În conversațiile pe care le avem creăm realități sociale. De exemplu, un adult îi spune unui copil că e un „copil rău”. Această realitate „E un copil rău.” este internalizată de copilul în cauză „Sunt un copil rău.”. Internalizarea poate fi facilitată de repetarea acestui mesaj „copil rău” prin povestiri care circulă în familie, grădiniță, școală sau în societate în general. Acest mesaj pe care copilul îl internalizează va influența imaginea de sine a copilului „Sunt rău, deci nu sunt bun.”, comportamentele „Sunt rău, deci mă comport ca un copil rău.” și relația cu cei din jur „Eu sunt rău, ei sunt buni, suntem diferiți, nu mă acceptă, deci nu mă aproprii de ei.”.
Externalizarea este un mod de gândire al psihoterapeutului care vede problema – în acest caz răutatea – ca fiind ceva separat de persoană. Apoi psihoterapeutul poartă o conversație cu clientul în care problema este văzută în afara persoanei sau a relației. Externalizarea ne ajută să fim noi împotriva problemei, și nu noi unul împotriva celuilalt. De multe ori în psihoterapia de familie părintele și copilul sunt unul împotriva celuilalt. Psihoterapeutul de familie îi ajută pe ei doi să își îmbunătățească relația, devenind aliați împotriva problemei externalizate. De exemplu, se discută despre problemă ca și cum aceasta ar avea intenții, strategii de a-i face clientului viața dificilă, precum și relațiile. Psihoterapeutul adresează clientului diverse întrebări de externalizare, ca de exemplu: Când Răutatea încearcă să te domine, care sunt lucrurile pe care le faci, dar pe care nu le-ai face dacă Răutatea nu ar fi prezentă? În ce fel Răutatea îți afectează relațiile cu ceilalți? În felul acesta clientul dezvoltă o perspectivă diferită asupra sinelui și asupra relațiilor cu ceilalți.
Uneori în psihoterapie folosesc externalizarea și pentru diverse emoții, cum ar fi frica. De multe ori copiii se definesc ca fiind fricoși. Altfel spus „Eu sunt frica”. Când îi ajut să externalizeze această emoție, copiii încep să se vadă pe ei în absența fricii. Găsim împreună diverse soluții despre ce pot face cu frica. De obicei eu doar îi ghidez în acest proces, ei sunt cei care își găsesc soluțiile. De exemplu un copil a închis frica în dulap și a putut dormi liniștit. Un altul a lăsat-o afară înainte să intre în sala de clasă. Copiii au soluțiile, însă au nevoie de un ghid care să îi ajute să și le găsească.
În articolul următor voi vorbi tot despre această tehnică a externalizării, despre cum oamenii își creează realitățile prin cuvinte.
Psihoterapeut / Educatoare Alexandra Jarda
Programări psihoterapie: 0746013907