Relația mea cu furia copiilor

🌪️ Când citeam undeva că „e important să acceptăm furia copiilor”, știi ce simțeam?

FURIE!
Furie maximă!

Cum adică să accept furia copiilor?!

Dar știi de ce reacționam așa?
Pentru că mie, copil fiind, nu mi-a fost acceptată furia.
Am învățat să o reprim, să o țin în mine.

Și atunci, când un copil reacționa cu furie, eu reacționam:
💥 fie tot cu furie – „Îți arăt eu ție!”
😣 fie cu o stare de neputință – „Efectiv n-am ce să fac cu acest copil!”

În mintea mea rula o convingere:

„Copilul NU AR TREBUI SĂ SE ÎNFURIE. Punct.”

Dar când am început să accept furia copiilor, ceva magic s-a întâmplat:
– copiii se înfuriau mai puțin intens
– nu mai intram în lupte de putere cu ei
– puteam rămâne calmă când vedeam copii furioși (nu credeam că e posibil!)

Reușeam să le conțin emoția și să fiu alături de ei.

Îți mai spun o scurtă poveste:

Un copil a făcut un MEGA-TANTRUM pentru că voia mingea ACUM!
Dacă lucrezi ca educatoare, știi bine cum e acel ACUM… mai ales când ai încă 20 care vor mingea tot ACUM.
S-a trântit pe jos, dădea din mâini și din picioare.
Eu am mers la el cu calm, l-am luat în brațe și i-am spus:
„Știu că vrei mingea.”
Apoi am stat în liniște, doar așteptând ca furia să se consume.
După câteva minute, o fetiță puțin mai mare s-a apropiat și mi-a spus:
„Vrei să stau eu cu el până se liniștește?”
Mi-au dat lacrimile. Pentru că am realizat că atunci când noi putem privi furia copiilor cu compasiune, și ei pot face la fel.