Copilul meu are vârsta pe care o aveam eu atunci. Ce legătură are?

În terapia de familie, există o întrebare pe care o adresez și care provoacă deseori confuzie la părinți:

„Ce se întâmpla în viața ta la vârsta pe care o are acum copilul tău?”

De multe ori, reacțiile sunt:

„Nu văd ce legătură are.”
„Copilul e copil, eu sunt adult.”
„Problema e la el, nu la mine.”

Și înțeleg de ce.

Nu suntem învățați să privim dificultățile copiilor dintr-o perspectivă sistemică. Suntem obișnuiți să căutăm problema la copil și să găsim soluții pentru a-i schimba comportamentul.

Dar, uneori, comportamentul copilului poate fi și un mesaj despre ceea ce se întâmplă în relațiile din jurul lui. Iar pentru a înțelege acest mesaj, e nevoie să privim dincolo de copil.

Ce legături invizibile putem descoperi?

Atunci când ne întoarcem către propria copilărie, nu căutăm vinovați și nici nu încercăm să demonstrăm că dificultățile copilului sunt cauzate de trecutul părintelui.

Căutăm să înțelegem dacă există legături pe care nu le-am observat până acum.

Uneori, descoperim că:

• Copilul nostru trăiește o emoție pe care noi am învățat să o ascundem sau să o reprimăm.
• Exprimă o teamă pe care noi am trăit-o cândva și care nu a fost pe deplin înțeleasă sau procesată.
• Se află la vârsta la care noi am fost nevoiți să fim „mari” prea devreme.
• Prin comportamentul său, aduce în atenție ceva ce în familie nu a putut fi spus, trăit sau procesat.

Uneori, la vârsta pe care o are astăzi copilul nostru, noi am trăit emoții intense, frici sau experiențe pe care nu am avut cu cine să le împărtășim și să le procesăm.

Ceea ce nu a putut fi înțeles, exprimat sau integrat atunci poate continua să ne influențeze, fără să ne dăm seama, felul în care simțim, reacționăm și ne raportăm la copil.

Iar uneori, emoții care nu au putut fi procesate într-o generație își pot găsi o expresie în generația următoare, prin sensibilități, temeri sau dificultăți emoționale. Nu pentru că ele se transmit inevitabil, ci pentru că relațiile, experiențele și ceea ce rămâne nespus pot influența felul în care copiii trăiesc și exprimă propriile emoții.

Ce descoperă părinții când se întorc în propria copilărie?

Sunt părinți care descoperă că, la vârsta copilului lor, erau singuri. Că nu se simțeau văzuți. Că trebuiau să se adapteze permanent. Că învățaseră că emoțiile lor nu contează.

Alții își amintesc o pierdere, o separare, nașterea unui frate sau a unei surori, o schimbare importantă în familie.

Și, uneori, devin conștienți că ceea ce trăiesc astăzi alături de copil îi întâlnește cu ceva din propria lor poveste.

Nu înseamnă că trecutul explică totul. Dar poate deschide o ușă către o înțelegere mai profundă a relației.

O întrebare care nu acuză, ci invită la reflecție

Pentru mine, această întrebare nu este despre ceea ce părintele a făcut greșit.

Este despre ce a fost greu pentru tine copil fiind și poate a rămas nespus.

Despre emoțiile pe care nu ai avut unde să le duci. Despre experiențele pe care nu le-ai putut înțelege atunci. Despre ceea ce poate ai învățat să ascunzi, pentru a putea merge mai departe.

Uneori, relația cu propriul copil ne invită să ne întâlnim și cu copilul care am fost.

Și poate că cea mai importantă întrebare nu este:

„Cum fac să se schimbe copilul meu?”

Ci:

„Ce din mine are nevoie acum să fie văzut?”

Copiii nu vin să ne facă viața mai grea. Dar, uneori, relația cu ei ne aduce în fața unor părți din noi pe care nu le-am mai privit de mult.

Iar această întâlnire, deși poate fi inconfortabilă, poate deveni începutul unei schimbări.

Dacă articolul te-a atins, lasă-l să lucreze. Nu trebuie să găsești imediat un răspuns. Doar observă ce a trezit în tine.

Uimire? Furie? Tristețe? Bucurie?

Uneori, chiar de aici începe o schimbare.