Copilul, termometrul emoțional al familiei

Să ne imaginăm o situație simplă: copilul face febră.

Când vedem pe termometru 39 de grade, nu spunem că termometrul este problema. Nici măcar nu spunem că febra este problema principală. Știm că febra este un semn că organismul încearcă să ne spună ceva.

Poate este o infecție.
Poate corpul luptă cu un virus.
Poate este un proces inflamator.

Febra nu este neapărat cauza. Febra este un semnal.

În medicină, medicul nu se oprește la scăderea temperaturii. El caută să înțeleagă de ce a apărut febra, care este cauza.

O idee asemănătoare există și în psihoterapia de familie sistemică.

Copilul este parte dintr-un sistem

Un copil nu crește singur. El trăiește într-un sistem: familia.

În acest sistem există relații, emoții, tensiuni, apropieri, conflicte, momente de siguranță și momente de stres. Toate acestea creează un fel de „climat emoțional”.

Copiii sunt extrem de sensibili la acest climat. Uneori, mult mai sensibili decât adulții. Iar uneori, copilul este primul care arată că ceva în familie are nevoie de atenție.

Când comportamentul copilului devine un semnal

Uneori, părinții ajung la cabinet spunând:

Copilul nostru are o problemă.
Face crize.
Nu ascultă.
Este anxios.
Nu se adaptează la grădiniță.

Este firesc ca atenția să se îndrepte spre copil, pentru că acolo se vede dificultatea.

Dar perspectiva sistemică pune o întrebare diferită:

Ce ne poate spune comportamentul copilului despre ceea ce se întâmplă în familia lui?

La fel cum febra apare într-un organism, uneori comportamentul copilului poate fi un semnal că familia trece prin tensiuni, schimbări sau perioade dificile.

De exemplu:

• mult stres în familie;
• conflicte frecvente între părinți;
• schimbări majore, precum o mutare, o separare sau nașterea unui frate;
• perioade în care părinții sunt foarte copleșiți;
• îmbolnăvirea sau pierderea unei persoane importante din familia extinsă.

Copilul nu spune întotdeauna aceste lucruri în cuvinte. Dar emoțiile și comportamentul lui pot începe să exprime ceea ce trăiește.

Copiii nu fac asta intenționat

Un lucru important de înțeles este că, de cele mai multe ori, copilul nu face acest lucru conștient.

Nu „decide” să fie dificil. Nu își propune să creeze probleme. Mai degrabă, reacționează la ceea ce simte și la ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Uneori, comportamentul devine o formă de comunicare, chiar și atunci când copilul nu poate explica în cuvinte ce simte.

De exemplu, un copil poate deveni foarte agitat într-o familie în care există multă tensiune. Alteori, poate deveni foarte retras într-o familie în care emoțiile nu au prea mult loc să fie exprimate.

Comportamentul poate deveni o formă de comunicare.

Ce face psihoterapia sistemică?

Psihoterapia de familie sistemică nu caută vinovați.

Nu pornește de la ideea că părinții greșesc sau că problema este copilul. Încearcă să privească întregul sistem familial, cu blândețe, curiozitate și fără judecată.

Terapeutul devine curios împreună cu familia:

• Cum se influențează membrii familiei între ei?
• Ce rol a ajuns copilul să aibă în acest sistem?
• Ce tipare se repetă?
• Ce emoții sau dificultăți nu au avut suficient loc să fie exprimate?
• Ce schimbări mici ar putea aduce mai mult echilibru?

Uneori, când relațiile dintre membrii familiei se schimbă, când adulții încep să se înțeleagă mai bine și să răspundă diferit la nevoile unii altora, comportamentul copilului se poate schimba și el.

La fel cum, în cazul febrei, este important să înțelegem ce se întâmplă în organism, nu doar să ne concentrăm asupra temperaturii.

Copiii sunt adesea cei mai sensibili membri ai familiei

În multe familii, copilul nu este problema. El poate fi cel mai sensibil senzor al sistemului.

Exact ca febra într-un corp, comportamentul lui poate fi un semnal că ceva are nevoie de atenție, de reglare sau de mai multă grijă.

Asta nu înseamnă că orice dificultate a copilului este cauzată de familie. Copiii pot avea propriile vulnerabilități, experiențe și nevoi, care merită înțelese și susținute.

Dar uneori, atunci când privim dincolo de comportament și devenim curioși în legătură cu ceea ce se întâmplă în familie, descoperim lucruri importante.

Iar atunci când familia începe să se reorganizeze într-un mod care aduce mai multă siguranță, conectare și mai puțin stres, copilul nu mai trebuie să ducă singur greutatea acestor semnale.

Poate că, uneori, nu este suficient să ne întrebăm ce are nevoie să schimbe copilul.

Poate este important să ne întrebăm și:

Ce are nevoie să se schimbe în jurul lui, pentru ca el să se simtă mai bine?