Nu există părți rele

„Nu există părți rele.”

„Fake!”

Așa mi-a spus un copil zilele trecute când i-am prezentat o idee din terapia sistemelor familiale interne (IFS), și anume că: „În noi nu există părți rele.”

L-am rugat să repete, pentru că nu înțelesesem exact ce a zis. Mi-a explicat foarte hotărât: „Am spus că e fake. Adică nu cred că nu există părți rele. Cum să nu existe?”

S-a uitat la mine foarte serios și a continuat: „Cum adică? Răutatea e rea. Furia e rea. Deci există părți rele.”

Pentru un copil, lumea e simplă: dacă faci lucruri rele, înseamnă că ești rău. Iar noi, adulții, fără să vrem, întărim asta de multe ori.

Când îi spunem:

„Ești rău.”

„Ești obraznic.”

Copilul nu aude: ai avut un comportament nepotrivit.

El aude: „Eu sunt rău.”

Și începe încet, încet să creadă asta despre el.

De aceea, când vine cineva și îi spune pentru prima dată:

„Nu doar că tu nu ești rău, dar nici părțile din tine nu sunt rele.”

Reacția firească este: FAKE.

Pentru că e complet diferit de tot ce a auzit până atunci.

Ce încearcă să spună, de fapt, această formă de terapie (terapia sistemelor familiale interne) este că există o diferență uriașă între comportament, emoție și intenție.

Un copil poate avea un comportament urât. Poate țipa, lovi, arunca lucruri. Dar emoția din spate poate fi frică, durere, neputință. Iar intenția acelei părți din el este, de cele mai multe ori, una bună: să se apere, să fie auzit, să nu mai fie rănit.

Furia nu este o parte rea. Agresivitatea nu apare din răutate. Sunt doar strategii stângace prin care o parte din copil încearcă să protejeze o altă parte, mult mai vulnerabilă.

I-am explicat exact asta: că părțile așa-zis „rele” sunt, de fapt, părți care încearcă să apere alte părți rănite.

Am luat niște figurine și l-am rugat să se gândească la o parte pe care el o consideră rea.

A ales o parte agresivă.

Mi-a povestit o situație și, încet, a început să vadă singur cum acea parte încerca, de fapt, să îl protejeze.

La un moment dat s-a oprit și a spus:

„Aaa… acum înțeleg! Dar nimeni nu știe cum se simte acea parte!”

„Care parte?” l-am întrebat.

„Partea rănită. Pentru că nu o arăt nimănui.”

Pentru prima dată, partea aceea ascunsă, rănită, și-a făcut vocea auzită. S-a lăsat văzută când a simțit că este în siguranță.

Pentru mine a fost un moment wow și mereu mă mir de efectele acestei forme de terapie.

Din punctul meu de vedere, în psihoterapia cu copiii, rolul meu nu este deloc să corectez comportamentele greșite, ci să înțeleg în ce fel acele comportamente au fost niște strategii de protecție care l-au ajutat pe copil în trecut. Și să-l ajut să vadă dacă acele strategii mai sunt de folos în prezent.