Ce legătură are copilul meu cu copilăria mea?

În terapia de familie, există o întrebare pe care o adresez și care provoacă deseori confuzie la părinți:

„Ce se întâmpla în viața ta la vârsta pe care o are acum copilul tău?”

Reacția frecventă este:

„Nu văd ce legătură are.”

„Copilul e copil, eu sunt adult.”

„Problema e la el, nu la mine.”

Și e firesc să pară irelevantă.

Pentru că nu am fost învățați să privim sistemic, să vedem simptomul copilului ca pe un mesaj. Îl vedem ca o problemă de rezolvat.

Dar în multe familii, copiii nu „inventează” simptome.

Ei exprimă, prin comportament și emoții ceva ce în sistem nu a avut loc, nu a fost spus sau nu a fost procesat.

Când un părinte se întoarce cu atenția spre propria copilărie, nu căutăm vinovați.

Căutăm legături invizibile.

• copilul trăiește o emoție pe care părintele a învățat să o îngroape

• copilul manifestă o frică veche, transmisă fără cuvinte

• copilul se află exact la vârsta la care părintele a fost nevoit „să fie mare” prea devreme

• copilul spune, prin simptom, ceea ce nimeni nu a avut voie să spună atunci

Nu este deloc despre „ai greșit ca părinte”.

Este despre ce a fost greu pentru tine copil fiind și a rămas nespus.

Mulți părinți descoperă că, la vârsta copilului lor:

– au fost singuri

– nu au fost văzuți

– li s-a cerut să se adapteze prea mult

– au învățat că emoțiile lor nu contează

– au pierdut o persoană importantă

– a apărut un frate/o soră

– părinții au divorțat etc

Iar copilul de azi… doar aduce asta la suprafață.

Când întrebarea începe să fie privită așa, nu mai este irelevantă.

Devine o invitație la maturizare emoțională, nu o acuzație.

Copiii nu vin să ne îngreuneze viața.

Vin, uneori, să ne vindece copilul interior – chiar dacă o fac într-un mod incomod.

Poate cea mai importantă întrebare nu este:

„Cum fac să se schimbe copilul meu?” ci

„Ce din mine are nevoie acum să fie văzut?”

Dacă acest articol te-a atins, lasă-l să lucreze. Doar observă ce a trezit în tine. Uimire, furie, tristețe, bucurie?