Trauma la copii

Când auzim cuvântul traumă, ne gândim adesea la un eveniment grav, la ceva tragic sau la o experiență care ne-a marcat profund. Însă trauma nu este definită doar de ceea ce s-a întâmplat, ci și de felul în care experiența a fost trăită și procesată în interiorul nostru.

Un copil poate trece printr-o situație care îi depășește capacitatea de a o înțelege, de a o procesa sau de a face față emoțiilor pe care le trezește. În acele momente, sistemul său nervos poate rămâne într-o stare de copleșire, iar experiența poate continua să influențeze felul în care simte, gândește, se comportă și relaționează cu ceilalți.

Uneori, ceea ce pentru un adult pare un eveniment minor poate fi trăit de copil ca o experiență profund tulburătoare. Nu pentru că este prea sensibil sau pentru că exagerează, ci pentru că, în acel moment, resursele sale de a face față sunt insuficiente.

Cum ne poate arăta copilul că ceva este dificil pentru el?

Copiii nu au întotdeauna cuvintele necesare pentru a povesti ceea ce au trăit sau pentru a exprima ceea ce simt. Uneori, experiențele dificile se fac vizibile prin emoții, comportamente, reacții ale corpului sau schimbări în felul în care copilul se raportează la lume.

La nivel emoțional

Copilul poate trăi emoții intense sau poate părea că nu mai simte aproape nimic.

• Stări intense de frică sau anxietate;
• Izbucniri de furie care par greu de înțeles;
• Rușine sau sentimentul că ceva este în neregulă cu el;
• Timiditate accentuată;
• Apatia, retragerea sau lipsa de interes;
• Dificultăți în identificarea și exprimarea emoțiilor.

Uneori, copilul simte foarte mult, dar nu știe cum să exprime ceea ce se întâmplă în interiorul său. Alteori, pare că s-a îndepărtat de propriile emoții.

La nivel comportamental

Comportamentul copilului poate deveni o formă de comunicare a ceea ce nu reușește încă să exprime în cuvinte.

• Retragere, izolare sau evitarea anumitor situații;
• Comportamente agresive sau reacții intense;
• Regres în dezvoltare, precum refuzul de a mai dormi singur sau reapariția enurezisului;
• Agățarea de părinți sau de alte persoane semnificative;
• Nevoia crescută de a avea aproape un obiect familiar;
• Repetarea unor jocuri sau scenarii cu teme de pericol, separare ori salvare.

Uneori, copilul pare că se întoarce la o etapă anterioară de dezvoltare. Nu este un pas înapoi făcut intenționat, ci poate fi o încercare de a găsi siguranță și sprijin într-un moment dificil.

La nivel cognitiv

Experiențele copleșitoare pot influența și felul în care copilul își folosește resursele cognitive.

• Dificultăți de concentrare și menținere a atenției;
• Distractibilitate crescută;
• Confuzie sau dificultăți în organizarea gândurilor;
• Blocaje în învățare;
• Dificultăți în jocul imaginativ sau în accesarea creativității;
• Gânduri persistente legate de experiența trăită;
• Autoînvinovățire sau interpretări negative despre sine.

Un copil care pare că nu mai este atent, că nu mai învață la fel de ușor sau că nu se mai poate juca așa cum o făcea înainte poate avea nevoie, dincolo de exercițiu și stimulare, de mai multă siguranță emoțională.

La nivel social și relațional

Experiențele dificile pot influența și felul în care copilul se simte în relație cu ceilalți.

• Dificultăți în a avea încredere în adulți sau în alți copii;
• Retragere din relațiile cu prietenii;
• Evitarea apropierii sau, dimpotrivă, căutarea constantă a reasigurării;
• Dificultăți în separarea de părinți;
• Sensibilitate crescută la respingere sau critică;
• Conflicte frecvente în relațiile cu ceilalți;
• Dificultăți în a cere ajutor sau în a exprima nevoile personale.

Uneori, copilul își dorește apropierea, dar îi este greu să aibă încredere. Alteori, se retrage tocmai atunci când ar avea cea mai mare nevoie de sprijin.

La nivel fizic

Corpul copilului poate păstra și exprima ceea ce mintea și emoțiile sale nu reușesc încă să proceseze.

• Dificultăți de adormire, treziri frecvente sau coșmaruri;
• Dureri de burtă sau de cap fără o cauză medicală identificată;
• Ticuri sau manifestări corporale accentuate;
• Reacții exagerate la zgomote sau la stimuli din mediu;
• Schimbări ale apetitului;
• Stări de agitație sau, dimpotrivă, de imobilitate și retragere;
• Tensiune musculară sau stare de alertă persistentă.

Uneori, copilul pare că nu mai răspunde la ceea ce se întâmplă în jurul său. Îl strigăm și pare că nu ne aude, îl privim și pare că nu ne vede. Este prezent fizic, dar, pentru câteva momente, pare departe de noi.

Aceste reacții pot fi modalități prin care sistemul nervos încearcă să se protejeze atunci când experiența devine prea copleșitoare.

Cum îl putem ajuta pe copil?

În relația cu un copil care a trecut printr-o experiență traumatică, nu este suficient să ne concentrăm doar asupra comportamentului său. Este important să încercăm să înțelegem ce se află în spatele acestuia și de ce are nevoie pentru a se simți din nou în siguranță.

Psihoterapia copilului care a trecut prin una sau mai multe experiențe traumatice se desfășoară în parteneriat cu părinții. Relația cu aceștia, disponibilitatea lor emoțională și capacitatea de a oferi siguranță și sprijin sunt resurse importante în procesul de vindecare.

Când este momentul să cerem ajutor?

Dacă observi că micuțul tău s-a schimbat, că anumite reacții persistă, că îi este dificil să se simtă în siguranță sau că experiențele sale îi afectează relațiile, jocul, somnul ori învățarea, poate fi un moment potrivit să cauți sprijin.

Este important să știm că nu orice reacție dificilă înseamnă că un copil a trecut printr-o traumă. Semnele descrise pot avea cauze diferite, iar înțelegerea lor presupune o evaluare atentă, într-un context relațional și de dezvoltare.

Pentru că, dincolo de comportamentele care ne îngrijorează, există întotdeauna un copil care încearcă să facă față, cu resursele pe care le are, lumii sale interioare.