Ce se întâmplă în corpul unui copil când simte o emoție?

Câți dintre voi v-ați gândit la ce simte un copil în corp atunci când trăiește o emoție?

De cele mai multe ori vedem comportamentele copiilor, fără a vedea emoția din spatele comportamentelor cu toate componentele sale, mai ales cele fiziologice. Pentru că orice emoție are mai multe componente, pe care e important să învățăm să le conștientizăm.

Vă invit să citiți următorul exemplu, în care e descris în detaliu cam ce simte un copil în corp atunci când simte o emoție puternică.

Iar mai apoi să fiți conștienți de toate modificările ce apar în corpul vostru atunci când trăiți o emoție. Și să conștientizați că exact la fel simte și copilul, ba poate chiar mai intens. Pentru că orice emoție diferă ca intensitate. Și în funcție de intensitatea emoțională apar și reacțiile comportamentale.

Exemplu: Un copil, Ionuț, stă liniștit pe podea și construiește un castel din cuburi. Este fericit, gândindu-se că îi va arăta castelul mamei sale. Inima îi bate normal. Stomacul tocmai îi digeră mâncarea pe care a mâncat-o. Plămânii îi furnizează doar cantitatea necesară de oxigen, în timp ce ficatul îi depozitează rezervele de glucoză. Deodată, fratele lui, Andi, vine în fugă din cealaltă parte a camerei și îi demolează toată construcția. În acel moment Ionuț este uluit – mușchii i se contractă involuntar într-un spasm care se accentuează pe măsură ce fiecare cub se rostogolește pe podea. El lasă să îi cadă pe covor și piesa pe care o mai avea în mână și scoate un strigăt ascuțit. Adrenalina i se descarcă în circuitul sangvin și face ca, la rândul lui, ficatul să elibereze o cantitate suplimentară de glucoză, furnizându-i lui Ionuț mai multă energie. Inima își accelerează bătăile pe măsură ce sângele îi asaltează tot mai mult cămăruțele. Digestia încetează. Gura i se usucă. Pupilele i se dilată. Nările se lărgesc, pentru a se adapta la cerințele crescute de oxigen ale plămânilor. Picături de transpirație îi brăzdează fruntea. Primul impuls pe care îl simte este acela de a-l lovi pe Andi. Dar nu se poate hotărî unde să-și plaseze lovitura și nici nu este prea sigur de consecințe. Chiar în clipa în care Ionuț se pregătește să izbucnească în plâns, apare mama sa care îl înconjoară cu brațele ei iubitoare și pline de mângâiere. El se simte slab și neputincios și se lasă să cadă în brațele mamei, scuturându-se în suspine adânci. În câteva clipe, își recapătă calmul îndeajuns încât să îi poată povesti mamei ce s-a întâmplat. Apoi se simte relaxat.

Cum ar fi fost dacă mama începea să îi certe pe copii?
S-ar fi simțit aceștia înțeleși?
Ar fi simțit că e acolo cineva care e alături de ei?

În astfel de momente copiii au nevoie de brațele calde ale mamei pentru că acolo se simt cel mai în siguranță. Doar după ce își vor recăpăta liniștea se poate avea o conversație cu ei despre cele întâmplate.

Voi cum procedați în astfel de situații?

 

Psihoterapeut Alexandra Jarda