Neglijarea ca formă de abuz

Neglijarea este o formă de abuz – o formă de abuz tăcută și mai puțin vizibilă, desigur, dar la fel de dăunătoare ca și celelalte forme de abuz atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.Persoanele care au suferit de neglijare în copilărie atunci când sunt întrebate despre copilăria lor, vor spune că au avut părinți iubitori și grijulii și o educație ideală. Nimeni nu m-a lovit niciodată, nu a țipat la mine sau nu m-a atins în mod nepotrivit sau orice chestii din astea. Toți au fost cu adevărat drăguți. Cel mult, vor menționa că părinții lor nu erau prea mult prin preajmă din cauza muncii sau erau concentrați pe altceva decât ei dintr-un motiv important. De obicei, aceste persoane nu pot înțelege de ce se simt atât de nefericite tot timpul (de ce au probleme legate de dependență, probleme relaționale și altele asemenea), pentru că, în mintea lor, nimic rău nu s-a întâmplat.

Pentru a ne putea vindeca traumele din copilărie, mai întâi e nevoie să le scoatem la suprafață și să le conștientizăm.

Cele mai comune forme de neglijare includ:

Lipsa hranei adecvate, adăpostului, îmbrăcămintei: Aceasta este cea mai evidentă formă de neglijare. Dacă un copil nu primește suficientă hrană sau mâncarea pe care o consumă nu e sănătoasă nevoia lui primară de hrană este neglijată. Același lucru este valabil și cu adăpostul și îmbrăcămintea (inclusiv curățenia casei și îmbrăcămintei).

Abandonul emoțional: Când oamenii aud cuvântul abandon, de obicei se gândesc să fie lăsați fizic în urmă. Dar aceasta nu este singura formă de abandon. 𝐴𝑏𝑎𝑛𝑑𝑜𝑛𝑢𝑙 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑝𝑎̆𝑟𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡̦𝑖 𝑓𝑖𝑧𝑖𝑐, 𝑑𝑎𝑟 𝑎𝑏𝑠𝑒𝑛𝑡̦𝑖 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙. Există și nu există în același timp. Această formă de neglijare are un impact negativ asupra stimei de sine a copilului. Cu cât copilul este mai mic când se confruntă cu această formă de abuz, cu atât devine mai dăunător.

A fi o prioritate scăzută: Oamenii care au fost neglijați în copilărie rareori cred că au fost abuzați. Cel mult, vor spune că părinții lor s-au concentrat pe lucruri mai importante (cum ar fi munca, un membru al familiei bolnav cronic, un frate sau o soră, un anumit proiect, un hobby, o dependență etc.). Este foarte ușor pentru un copil să învețe că el sau ea nu este important, sau cel puțin nu la fel de important ca alte lucruri din viața unui părinte. Acest lucru este incredibil de dăunător pentru psihicul și imaginea de sine a copilului.

Nu se simt auziți: Când copiilor nu li se permite să pună întrebări sau să exprime o opinie, dezvoltarea lor intelectuală și psihosocială este neglijată. Acest lucru le afectează valoarea de sine, autonomia și capacitatea lor de a se conecta cu ceilalți în mod sănătos.

Nu li se perimte să exprime emoțiile: Când unui copil nu i se permite să aibă sau să exprime emoții, nevoile emoționale și dezvoltarea emoțională ale copilului sunt neglijate. Copiii au nevoie ca părinții lor să audă, să simtă și să empatizeze cu ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ajung să creadă că emoțiile lor sunt nesănătoase și învață să le „bage sub preș”. De-a lungul timpului, ei pot folosi substanțe sau comportamente care creează dependență ca o modalitate de a-și amorți și de a nu simți emoțiile. Sau își pot ascunde emoțiile până când ajung la un punct de cotitură, iar atunci emoțiile lor reținute explodează.

Copilul e folosit ca un soț surogat: Uneori, acesta este denumit incest emoțional sau incest ascuns. În esență, un copil este forțat în rolul de soț/partener (copilul este folosit de un părinte pentru a satisface nevoile emoționale ale acelui părinte). Când se întâmplă acest lucru, dezvoltarea normală a copilăriei este neglijată. Copilul nu se dezvoltă social sau emoțional pentru că este forțat să adopte un rol de adult. Această formă de neglijare/abuz poate avea adesea un impact semnificativ pe termen lung, mai ales când vine vorba de formarea și menținerea relațiilor romantice. Interesant este că copiii forțați să aibă un rol de soț surogat se consideră mai degrabă favorizați decât neglijați. Cu toate acestea, ei sunt cu siguranță victime ale neglijării.

Controlarea excesivă: Poate suna ca opusul neglijării, dar nu este. Copiii care sunt controlați excesiv de un părinte sau de părinți primesc multă atenție, dar nu învață să gândească, să simtă, să acționeze și să reacționeze singuri. În cartea ei: 𝑁𝑒𝑔𝑙𝑒𝑐𝑡: 𝑇ℎ𝑒 𝑆𝑖𝑙𝑒𝑛𝑡 𝐴𝑏𝑢𝑠𝑒𝑟, Enod Gray numește acest tip „neglijarea sufletului”. În loc să fie ghidat și auzit, copilul este forțat într-o cutie concepută și întreținută de părinții săi. Din această cauză, copilul este incapabil să-și dezvolte un sentiment de sine, să recunoască și să exprime emoții și chiar să știe ce îi place și ce nu-i place. Cel mai probabil, copilul va simți continuu că orice face el sau ea este greșit.

Forțarea îndeplinirii rolului de părinte surogat: De obicei, acest lucru se întâmplă celui mai mare copil dintr-o familie monoparentală sau dezavantajată din punct de vedere economic. Un părinte singur se poate concentra pe câștigarea banilor pentru a întreține familia, iar copilul cel mai mare preia treburile casnice, gătitul, curățenia și creșterea fraților mai mici. Un părinte singur ar putea fi, de asemenea, foarte concentrat pe întâlniri și pe găsirea unui nou partener, forțând copilul cel mai mare să aibă un rol parental. Un alt scenariu implică un membru de familie grav bolnav psihic sau fizic care necesită un procent exagerat de atenție părintească, forțând cel mai mare copil sănătos să intervină ca părinte surogat. Indiferent de motiv, a fi forțat într-un rol de adult este o formă de neglijare/abuz cu impact semnificativ pe termen lung.

Copiii vin pe lume cu nevoi de bază, de susținere a vieții: hrană, apă, adăpost și atenție emoțională. Dacă una sau mai multe dintre aceste nevoi sunt ignorate sau neglijate, copilul suferă. Din păcate, majoritatea oamenilor nu văd atenția emoțională ca pe o nevoie. Ei cred că este un plus, un bonus. Dar nu este.

P.S. Scopul acestui articol este de a aduce conștientizare și nu de a judeca. Nu cred că există copil pe lume care să nu fi trecut prin vreo formă de abuz, oricare ar fi ea. Părinții care își neglijează copiii sunt ei înșiși victime ale neglijării și nu trebuie să îi judecăm. Important este să conștientizăm, să acceptăm trecutul și să facem primii pași spre vindecare cu autocompasiune și compasiune față de ceilalți.

Psihoterapeut Alexandra Jarda