
„Uită-te la mine!” Despre contactul vizual și conectarea cu copilul
November 8, 2026
Părintele sau prietenul copilului tău?
„Eu vreau să fiu prietenă cu copilul meu!”
Aud tot mai des această afirmație din partea părinților. Și înțeleg intenția din spatele ei. Dorința de a avea o relație apropiată cu propriul copil, de a putea vorbi despre orice, de a-i cunoaște gândurile și de a ști că nu îi ascunde nimic.
Este firesc să ne dorim ca al nostru copil să se simtă în siguranță lângă noi, să aibă încredere să ne vorbească despre ceea ce trăiește și să știe că poate veni oricând să ne ceară ajutorul.
Dar oare pentru a avea o relație apropiată cu copilul nostru trebuie să fim prietenii lui?
Relația părinte-copil nu este o relație de la egal la egal
Relația de prietenie este, în general, o relație între persoane aflate pe poziții relativ egale. Ne împărtășim experiențele, ne susținem reciproc și avem grijă unii de ceilalți.
Relația părinte-copil este diferită. Este o relație în care responsabilitatea nu este împărțită în mod egal. Părintele este adultul care oferă protecție, siguranță, îndrumare și sprijin, iar copilul este cel care beneficiază de acestea.
Părintele are responsabilitatea de a pune limite, de a lua decizii și de a-l ajuta pe copil să înțeleagă lumea în care trăiește.
Asta nu înseamnă că părintele trebuie să fie autoritar, distant sau să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Poate fi apropiat, afectuos, jucăuș și deschis la dialog. Poate să-și recunoască greșelile și să-i ceară iertare copilului.
Dar, chiar și în cele mai apropiate relații, responsabilitatea de adult îi aparține părintelui.
Cine are grijă de cine?
Este minunat ca un copil să știe că poate veni la părinți atunci când îi este greu. Că poate plânge, că poate fi furios, că poate spune ce îl doare fără să fie judecat sau respins.
Părintele este acolo pentru a-i conține emoțiile, pentru a-l ajuta să le înțeleagă și pentru a-i oferi sprijin.
Dar ce se întâmplă atunci când lucrurile se inversează?
Atunci când copilul simte că trebuie să aibă grijă de emoțiile mamei sau ale tatălui? Când își ascunde tristețea pentru a nu-și supăra părintele? Când simte că trebuie să fie puternic pentru că adultului îi este greu?
În astfel de situații, copilul poate ajunge să preia responsabilități emoționale care nu îi aparțin. Vorbim despre o posibilă dinamică de parentificare.
Parentificarea apare atunci când copilul ajunge să ocupe, emoțional sau practic, un rol care aparține adultului. În loc să se simtă protejat, începe să simtă că trebuie să protejeze.
Rolul copilului nu este să-și liniștească părintele, să-i rezolve problemele sau să-i poarte grijile. Copilul are nevoie să rămână în poziția de copil, iar părintele să-și asume rolul de adult.
Ce ne spune teoria atașamentului?
Potrivit teoriei atașamentului, copilul caută apropierea unei persoane pe care o percepe ca fiind mai puternică, disponibilă și capabilă să îl protejeze.
Această persoană devine pentru copil o bază de siguranță, un reper la care se poate întoarce atunci când îi este teamă, când este copleșit sau când are nevoie de ajutor.
Pentru dezvoltarea unui atașament securizant, copilul are nevoie să simtă că adultul este disponibil și că se poate baza pe el.
Cu alte cuvinte, copilul are nevoie să știe că nu este responsabil pentru starea de bine a părintelui său.
Atunci când părintele își asumă rolul de adult, copilul are libertatea de a explora, de a greși, de a-și exprima emoțiile și de a se dezvolta fără să simtă că trebuie să aibă grijă de ceilalți.
Poți fi apropiat de copilul tău fără să fii prietenul lui
Poți să râzi cu el, să vă jucați împreună, să-i asculți poveștile, să-i cunoști preocupările și să-i fii confident atunci când are nevoie.
Poți să-i oferi libertatea de a avea propriile opinii, să-i respecți limitele și să-i arăți că sentimentele lui contează.
Dar nu este nevoie să renunți la rolul de părinte pentru a avea o relație apropiată cu el.
Copilul are nevoie de un adult pe care să se poată baza, nu de încă un prieten. Are nevoie să știe că există cineva care poate duce responsabilitatea relației, care poate pune limite și care rămâne disponibil chiar și atunci când copilului îi este greu.
A fi un părinte apropiat nu înseamnă să fii egalul copilului tău. Înseamnă să fii adultul lângă care copilul poate rămâne copil.
Tu cum vezi această diferență în relația cu propriul copil?
Alexandra Jarda
Psihoterapeut





