Când frica rămâne blocată în corp. O întâmplare despre frică și curaj

Am avut la un moment dat în terapie un copil care a fost adus de părinții săi deoarece nu mai dorea să mănânce decât alimente lichide și moi. Descoperisem că principala cauză era că se înecase cu o bomboană care îi rămăsese blocată în gât pentru câteva secunde. După acel incident, relația lui cu mâncarea s-a schimbat complet. A venit împreună cu părinții la psihoterapie și mi-a povestit incidentul cu bomboana.

I-am arătat figurinele cu emoții și l-am întrebat:

„Ce ai simțit atunci?”

S-a uitat la ele și a zis:

„Frică.”

L-am întrebat:

„Știi de ce a venit frica atunci?”

M-a privit curios.

„Ca să te protejeze. Frica apare când ceva este periculos. Ea voia să te ajute.”

A dat din cap. Părea că înțelege și nu înțelege.

Și atunci am continuat povestea:

„Dar știi ce cred că s-a întâmplat? Cred că frica a rămas blocată acolo, în gâtul tău. Și de atunci e tot acolo. Și nu te lasă să mănânci nimic tare.”

S-a uitat la mine cu niște ochi mari. În acel moment, nu știu exact cum, cred că am mișcat masa din greșeală cu piciorul, fie eu, fie el. Ideea este că fix atunci figurina „frica” a căzut jos de pe masă. Încă mă mir de această „întâmplare”. Am spus spontan:

„Fii atent! Ai văzut? A sărit! A sărit din gâtul tău!” (Nicio clipă nu mi-aș fi imaginat că aș putea scoate această idee.)

L-am întrebat:

„Ai văzut?”

S-a uitat la mine, apoi la figurina de pe jos și a spus:

„Da…”

Am continuat:

„Wow, ce bine! A sărit! Înseamnă că nu mai e acolo!”

Se uita la mine bucuros, dar și ușor confuz. Era un amestec de uimire și speranță.

Ca niciodată, aveam alune de pădure în sertar. Nu mai avusesem până atunci. Așa a fost să fie.

Am deschis sertarul și i-am spus:

„Uite, am alune. Vrei să facem un test? Să vedem dacă frica chiar a plecat? Vrei o alună?”

M-a privit ușor neîncrezător.

„Să mănânc aluna?”

„Păi da… pentru că, uite, frica nu mai e acolo.”

A luat aluna. A dus-o la gură. A mestecat. S-a oprit o secundă. Apoi a înghițit.

S-a uitat la mine.

„Mai vreau una.”

La finalul ședinței a mai cerut câteva „la pachet”.

Ce vreau să spun este că nimic din ce s-a întâmplat în această ședință nu a fost „planificat”. Totul a mers de la sine.

Uneori, în terapie, apar momente neașteptate. Momente în care o metaforă, o figurină sau un gest spontan capătă un sens aparte pentru copil. Nu le putem planifica și nici nu putem ști dinainte ce anume va rezona cu el.

Dar asta nu înseamnă că lucrurile funcționează întotdeauna atât de simplu. Nu orice frică dispare după o explicație, nu orice copil este pregătit să încerce din nou și nu orice experiență dificilă poate fi depășită într-o singură ședință.

Uneori este nevoie de timp, de multă răbdare, de o relație terapeutică în care copilul să se simtă în siguranță și de pași mici, făcuți în ritmul lui.

În cazul dificultăților de alimentație sau de înghițire apărute după un episod de înec, este importantă și evaluarea medicală, pentru a exclude eventualele cauze fizice și pentru a stabili dacă este nevoie de sprijin specializat în alimentație și deglutiție. Orice încercare de reintroducere a alimentelor trebuie făcută în condiții de siguranță, fără presiune asupra copilului.

Pentru mine, această întâmplare a fost o amintire despre cât de important este să rămânem deschiși la ceea ce apare în relația cu copilul. Să observăm, să ascultăm și să fim atenți la semnificația pe care el o dă experiențelor sale.

Pentru că, uneori, schimbarea începe cu un moment mic în care copilul simte că frica lui a fost văzută, înțeleasă și luată în serios.